Arabilor li se datoreaza introducerea zaharului in bucatarie. Se pare ca predilectia lor pentru gustul dulce a fost consecinta directa a recomandarilor dietetice ale medicilor arabi, pentru care sanatatea si gustul placut al alimentelor mergeau mana in mana.
Diferentele intre bucataria europeana si cea araba sunt pregnante. Mezelurile sunt rar intalnite, pentru ca Islamul interzice consumul de carne de porc. Exceptie face merguez, o specialitate de carnacior condimentat, din carne de vita, de miel sau de oaie, tipica pentru tarile Maghrebului. In bucataria araba nu se foloseste untura. In locul ei se folosesc uleiul de masline si untul. Vinul, interzis si el de religia islamica, este inlocuit de otet. Mancarurile dobandesc gust deosebit mai ales plantelor aromatice, precum coriandru, cimbru, fenicul, menta sau susan, care, de multe ori, inlocuiesc condimentele clasice. Bucataria araba se remarca prin mirodeniile rare: scortisoara, sofran, ghimbir, musc, camfor sau chimen. In unele preparate se foloseste apa de trandafiri sau apa de floare de portocal. Sorbetul, fructele confiate, siropurile sunt doar cateva dintre preparatele specifice bucatariei arabe pe care europenii si nu numai le-au adoptat fara rezerve.
Diferentele se pot observa si de la regiune la regiune. De exemplu, bucataria marocana, considerata una dintre cele mai bune din lume, uimeste prin varietatea aproape infinita de preparate si combinatii culinare: de la celebrele cuscus, kebab, pastilla si tajine la feluri de mancare mai putin cunoscute, dar tot atat de gustoase, precum harira (supa traditionala cu legume uscate, ceapa si carne) sau seffa (cuscus dulce, cu scortisoara si amanda). Patiseria marocana este, si ea, pe cat de diversa, pe atat de rafinata. La randul ei, bucataria tunisiana reflecta traditii culinare berbere, arabe, evreiesti, turcesti si italienesti. Condimentele, proaspete sau uscate, sunt nelipsite, plantele aromatice (rozmarin, oregano, maghiran etc.) sunt si ele folosite din abundenta, atat pentru a aroma preparatele, cat si sub forma de infuzie. Daca ajungeti in Tunisia, veti avea ocazia sa gustati mai multe varietati de paine, dintre care cele mai raspandite sunt painea de casa si tabouna (paine taraneasca, pregatita in cuptoare de lut). O specialitate culinara tipica bucatariei tunisiene este lablabi, supa de naut, asezonata cu ulei de masline, usturoi sau zeama de lamaie, la care se servesc crutoane de paine. Din bucataria tunisiana nu lipsesc salatele, dintre care cea mai populara este salata cu rosii, castraveti, ceapa, ridichi, patrunjel, felii de mere mai acrisoare si ardei taiati felii. Tunisienii asezoneaza aceasta salata cu sare, piper, menta sau ulei de masline, si o orneaza fie cu masline, ou, ton sau sardine. In traditia tunisiana, se spune ca un criteriu dupa care sotul poate evalua afectiunea partenerei este cantitatea de piper pe care ea o pune in mancare. Daca mancarea este fada, e semn ca nu-l mai iubeste.
Caracteristica pentru lumea araba este perioada de post a Ramadanului, in care musulmanii nu mananca si nici nu beau nimic in timpul zilei, insa fiecare zi se incheie cu o masa imbelsugata, dupa care obiceiul cere ca musulmanii sa-si viziteze rudele si prietenii.
Peste tot in lumea araba, cuvantul cheie este ospitalitatea. Musafirii sunt intampinati cu o cafea aromata sau cu un ceai de menta. Cafeaua araba, gahwa, din boabe proaspat macinate, se bea din cesti mici, fierbinte, insa nu inainte ca zatul sa se fi depus pe fundul canii. Zaharul se adauga de la inceput, in timpul prepararii cafelei, cantitatea de zahar fiind direct proportionala cu importanta evenimentului. Daca japonezii sunt maestri in ceremonia ceaiului, arabii sunt neintrecuti cand vine vorba de arta servirii cafelei. Potrivit traditiei, gazda este cea care serveste cafeaua oaspetilor. Primul servit este cel mai in varsta sau, dupa caz, cel mai de vaza dintre musafiri.
